România are numeroase proiecte și inițiative, dar adevărata provocare este să le conectăm într-un efort comun.
În ultimii doi ani, România a făcut pași importanți în direcția incluziunii persoanelor cu dizabilități. Au fost lansate proiecte pentru ocupare, antreprenoriat, viață independentă, dezinstituționalizare, servicii comunitare, tehnologii asistive și dezvoltarea serviciilor de sprijin. Privite separat, fiecare dintre aceste inițiative răspunde unei nevoi reale. Privite împreună, ele ridică însă o întrebare esențială: cum le conectăm astfel încât rezultatul să fie un parcurs coerent pentru persoana cu dizabilități?
Un exemplu relevant este direcția de angajare asistată, pentru care programul de guvernare menționează 1.989 de persoane angajate și 4.090 de persoane informate, alături de două pachete legislative. În paralel, programul dedicat antreprenoriatului urmărește dezvoltarea a 45 de afaceri incluzive de tip unitate protejată autorizată.
O altă direcție importantă este viața independentă. Apelurile de finanțare vizează locuințe incluzive, servicii de sprijin și susținerea familiilor și îngrijitorilor. Pentru această zonă a fost prevăzut un buget de peste 108 milioane de euro, ceea ce arată dimensiunea investiției necesare pentru trecerea de la protecție instituțională la participare reală în comunitate.
În același timp, proiectul național de furnizare a serviciilor integrate în comunitățile rurale urmărește sprijinirea a peste 450.000 de persoane vulnerabile, formarea a mii de profesioniști și colaborarea dintre asistență socială, educație și sănătate. Persoanele cu dizabilități sunt incluse explicit între beneficiari.
Problema, așadar, nu este lipsa de acțiune. Problema este legătura dintre acțiuni.
O persoană cu dizabilități poate avea nevoie simultan de evaluare, educație, formare profesională, servicii sociale, transport accesibil, tehnologie asistivă, consiliere, mediere și, în final, un loc de muncă adaptat. Aceste servicii țin însă de instituții, programe și niveluri administrative diferite.
Aici apare una dintre cele mai mari provocări: coordonarea interinstituțională. Existența unor proiecte distincte nu garantează automat existența unui traseu unic al beneficiarului. Chiar ghidul privind dezinstituționalizarea prevede mecanisme de coordonare între nivelul național și cel județean și implicarea unor actori precum DGASPC, autorități locale, AJOFM și ONG-uri.
O posibilă soluție: construirea unui mecanism național de orientare și interoperabilitate, în care persoana să poată fi direcționată de la un serviciu la altul fără să fie nevoită să reia de fiecare dată întregul parcurs administrativ. Un dosar funcțional, indicatori comuni și responsabilități clare ar putea transforma proiectele paralele într-un traseu integrat.
Statisticile arată dimensiunea decalajului. La sfârșitul anului 2023, România avea aproximativ 811.000 de persoane cu dizabilități, iar în evidențele Ministerului Muncii figurau aproximativ 52.000 de persoane cu dizabilități care aveau un loc de muncă. Proiectele desfășurate în ultimii doi ani au mai echilibrat statistica insa prea puțin considerând ca numărul oamenilor cu dizabilități este in creștere de la an la an, iar rata de angajare nu a crescut suficient pentru a se stabiliza această statistică
Cifrele nu spun însă totul. În spatele lor se află diferențe majore între localități, accesul inegal la servicii, lipsa transportului accesibil, nivelul diferit de pregătire al specialiștilor și, uneori, lipsa informației despre oportunitățile existente.
O posibilă soluție: mai multă implementare la nivel local și mai multă măsurare a rezultatelor reale. Nu doar câte proiecte au fost aprobate, câți participanți au fost informați sau câte activități au fost realizate, ci câte persoane au dobândit autonomie, câte au intrat în educație sau formare, câte au obținut un loc de muncă și câte au reușit să îl păstreze.
Datele europene confirmă că decalajul este structural: în UE, doar 51,3% dintre persoanele cu dizabilități active și de vârstă activă aveau un loc de muncă remunerat, față de 75,6% dintre persoanele fără dizabilități.
Pentru România, provocarea este și culturală. Angajatorii au nevoie de informație, instrumente și sprijin. În același timp, persoanele cu dizabilități au nevoie de acces real la educație, formare, consiliere și oportunități profesionale.
O posibilă soluție: trecerea la modelul „angajăm pentru că există valoare”. Platformele de recrutare specializate, serviciile de mediere, sau partenerierea cu medici specializați în medicina muncii pot fi un sprijin real angajatorilor și pot crea această punte între competențele unei persoane și nevoile reale ale unei afaceri
Nu există o singură soluție. Există o rețea de soluții.
O instituție poate simplifica un proces. O primărie poate elimina o barieră de acces. O școală poate identifica o aptitudine. Un AJOFM poate crea o oportunitate. Un ONG poate oferi sprijinul necesar. O companie poate adapta un post. Un manager poate schimba modul în care privește recrutarea. Un coleg poate contribui la integrarea unei persoane în echipă.
Pentru mediul de afaceri, recrutarea persoanelor cu dizabilități poate deveni mai mult decât îndeplinirea unei obligații. Poate însemna acces la competențe, perseverență, capacitate de adaptare, atenție la detalii, creativitate și perspective noi. Unele dintre aceste abilități se dezvoltă atunci când persoana are acces la educație, formare, autonomie și un mediu de lucru adecvat.
De aceea, întrebarea nu ar trebui să fie doar „ce limitări are această persoană?”, ci „ce poate face, ce poate învăța și de ce are nevoie pentru a-și valorifica potențialul?”. Un proces corect de educare, recrutare și integrare poate transforma diferențele individuale într-o resursă pentru echipă și pentru business.
Un mediu incluziv real nu se construiește într-o singură instituție și nici printr-un singur proiect. Se construiește împreună. Atunci când instituțiile, companiile, ONG-urile, profesioniștii, comunitățile și oamenii colaborează și acționează în aceeași direcție, incluziunea poate deveni realitate, nu doar obiectiv.
